Fazele dezvoltării psihologice umane

Margaret Mahler a extins noţiunea de adaptare la mediul uman, interpersonal. Mahler a descris fazele dezvoltării psihologice umane după cum urmează:

Autismul normal, din primele săptămâni de viaţă, în care copilul este centrat pe satisfacerea nevoilor şi reducerea disconfortului sau tensiunii. Copilul mic foloseşte halucinaţiile pentru a-şi gratifica propriile dorinţe până când ele sunt de fapt împlinite. Nu este prezentă testarea realităţii.

Faza simbolică normală durează între vârsta de 4 săptămâni şi 4 luni. Corpul în curs de dezvoltare devine mai conştient de stimulii externi. Copilul este conştient de existenţa mamei sale, dar o identifică ca fiind una cu el însuşi. Experienţele sunt clasificate ca bune sau rele şi copilul începe să ţină minte acestă diviziune.

Separarea – individuaţia caracterizează restul dezvoltării psihologice umane. Separarea reprezintă ieşirea copilului din unitatea simbolică, iar individuaţia reprezintă achiziţionarea caracteristicilor personale. Această fază este împărţită în următoarele subfaze:

– Diferenţierea: între 5 şi 10 luni, copilul percepându-se distinct de mamă şi în final o separă pe mamă de ceilalţi.

– Practicarea: între 10 şi 18 luni. Copilul, care acum se poate târi şi poate explora, îşi extinde sfera de interes. Deplasarea în poziţie bipedă este identificată de Mahler ca „naştere psihologică” a copilului. Deşi îi place lumea înconjurătoare, copilul se întoarce frecvent la mama sa, care este baza.

– Reproşarea: între 18 şi 30 de luni copilul începe să realizeze că mama este o persoană separată de el. Dezvoltarea limbajului ajută copilul să depăşească acest moment care crează frică. Pe măsură ce copilul alternează între nevoia intensă pentru mama sa  şi rejectarea ei ostilă, separarea devine principalul mecanism de adaptare. Copilul şi mai târziu adultul învaţă că persoanele din mediu rămân constante chiar dacă experienţele cu aceste persoane variază de la bune la rele.